Am împachetat tot, pe cele 3 fete din echipa mea, bagajele cu materiale, structuri, emoţii şi aşteptări, desigur, fără ochelari de soare, căci mergem în Belgia unde plouă de obicei. Îmi era dor de gustul de Wafe cu miros de scorţişoară pe care le-am adulemecat imediat după ce am ajuns în gara centrală din capitala ciocolatei.

Ai grijă ce îţi doreşti, căci se împlineşte….

Alice în ţara minunilor, parcă asta scrisesem înainte de a pleca, fără să mă gândesc la puterea cuvintelor. Am ajuns primele, din toată gaşca internaţională de 14 oameni, la Pensiunea Parva Sed Apta (care înseamnă „mic,dar potrivit”) unde urma să ne derulăm o săptămână din viaţa noastră.

Pensiunea era de fapt casa unui bătrânel, pe care l-am numit ‘’Bunicul belgian’’, un personaj de poveste, subţirel, cu ochelari fără ramă, un om pasionat de antichităţi, care îşi ducea traiul recondiţionând mobilă în fiecare zi. Aveam bucata noastră de pensiune, o parte de casă, independentă de restul, care dădea spre grădina aproape sălbatică, parcă ne-am întors undeva în timp, mă simţeam ca Alice în Ţara Minunilor.

Minunile nu au încetat să apară, după ce am despachetat şi am cercetat locul acela oacheş şi neşlefuit de timp, am ieşit la plimbare în căutarea unui restaurant. O dată cu noi a ieşit soarele şi cu ticul nostru tipic românesc, ne-am scotocit după ochelarii de soare, pe care intenţionat i-am lăsat acasă, căci nu ne gândeam că ne aşteaptă minuni în Belgia, iar soarele era una dintre ele.

Am avut o zi minunată, savurând un prânz pe o terasă, la final de Septembrie, împreună cu 3 fete minunate, într-un orăşel micuţ, în care nici autobuzele nu circulau duminică.

Luni dimineaţa am întâlnit şi restul găştii internaţionale de florişti şi împreună cu Tomas de Bruyne urma să realizăm în patru zile piesa centrală a Festivalului de la Alden Bilsen şi în a cincea zi, urma să am o demonstraţie florală şi concursul cu pălării împreună cu Asociaţia Floriştilor Români.

Mă aştepta o săptămână plină, nu glumă.

Eram 14 oameni din 6 ţări şi vorbeam 6 limbi diferite, o mână de florişti, urmaţi de aceeaşi pasiune, pasiunea pentru flori. Am aflat ce urma să construim, dar nu ştiam ce ne aşteaptă.

După ce am primit schiţa proiectului, ne-am apucat fiecare să facem câte ceva,până când ne-am dat seama că suntem un fel de turnul Babel atât în acţiuni, cât şi în comunicare. Aveam nevoie de un lider, şi era nevoie de unul dintre noi, căci nu am avut pe nimeni care să ne coordoneze.

Au început propunerile, iar Julie Pearson din UK, m-a propus pe mine, ştiind ceea ce fac la Floristiq Art. Am refuzat la început, căci eu venisem cu rolul de a crea structuri cu flori, nu să coordonez un proiect, de care nu ştiam mare lucru, cu nişte oameni pe care nu îi cunoşteam şi care veneau din ţări diferite.

Am lăsat-o baltă şi am continuat cu munca, iar după încă câteva ore, era inevitabil, căci nu aveam nici un rezultat, iar timpul nu era cel mai darnic cu noi. Trebuia să luăm o hotărâre, aşa că am acceptat rolul de lider al unei echipe cu care nu am mai lucrat niciodată, şi de realizat un proiect, de care nu ştiam mai nimic şi care nu îmi aparţinea.

Ajunsesem de o zi şi lucrurile nu au fost deloc aşa cum mi le-am imaginat. Am început să fac planul, să împart acţiunile, echipa şi să fac o coordonare a acţiunilor.

Vorbeam în limba engleză, fiind liantul de comunicare, dar au început lucrurile mai tehnice, ceasul ticăia, aşa că am început să vorbesc în limba italiană cu italienii, cu fetele mele în română, cu francezii în franceză, cu Julie în engleză , iar cu olandezii şi belgienii, câteva cuvinte franceză, engleză şi în grabă şi ceva flamandă.

De unde am crezut că merg să realizez doar o structură cu flori, am ajuns să creez o structură cu oameni. Au început să apară rezultatele şi a început să îmi placă, căci munca de creaţie nu se opreşte la flori.

Nu era pentru prima dată când eram în postura de lider, făceam asta în fiecare zi cu echipa mea de la Floristiq Art, dar acum era ceva diferit. Am lucrat toată viaţa cu oamenii şi fac ceea ce fac în fiecare zi pentru că îmi pasă de oameni, dar acum eram parte din echipă, diferit de : eu şi echipa mea.

Ajungeam seara la pensiune rupţi de oboseală, dar mai rămâneam să mă gândesc la ce soluţii să aplicăm în proiect, în aşa fel încât să funcţioneze, în aşa fel încât echipa să nu mai muncească atât de mult şi să terminăm la timp.

Notam în fiecare seară ce am învăţat în ziua respectivă şi ne-am dat seama câte lucruri sunt de învăţat dintr-un proiect atât de complex. Îmi păsa cu adevărat de oamenii cu care lucram. Eram atentă la fiecare pas pe care îl făceau, îi întrebăm dacă le este sete, găseam soluţii practice, cum să îşi ţină florile la 10 m înălţime, doar pe o schelă, fără nici un sistem de siguranţă.

Au fost zile lungi şi ore târzii, au fost acţiuni de făcut ce nu aveau legătură cu floristica, dar începeam să vedem rezultatele, să ne dăm seama care era forma structurii şi cum va arăta la final.

Eram în ultima zi şi eram cu mult depăşiţi de ora de finalizare pe care ne-o propusesem, toţi eram obosiţi şi nu mai aveam energie să mergem până la capăt. Unii au plecat pe parcurs, astfel că forţa de muncă era şi mai puţină. Mai aveam câteva ore să terminăm, era deja trecut de miezul nopţii şi eu nu aveam pregătite florile pentru demonstraţia de a doua zi de dimineaţă.

Dar atunci când nu mai crezi, atunci este momentul în care ceva din exteriorul tău vine şi îţi mai dă un grăunte de speranţă şi îţi creşte energia în tine. Am avut cu toţii o ultimă zvâcnire, colegii mei au continuat, am fugit să îmi pregătesc florile pentru a doua zi şi undeva către ora 4 dimineaţa am reuşit să finalizăm. Era gata şi proiectul, dar eram gata şi noi, în plus mai aveam o demonstraţie de susţinut a doua zi de dimineaţă.

Sâmbătă lucrurile s-au scurs într-o rapiditate maximă.

Am demonstrat de dimineaţă, m-am întâlnit cu foarte mulţi oameni din industrie, presă, poze, apoi la defilarea pălăriilor de seară, fetele din Asociaţia Floriştilor Români au venit fericite să mă anunţe că au câştigat concursul, apoi am împachetat toate bagajele, căci la prima oră aveam avion spre România, unde duminică, aveam susţinerea unei conferinţe de business.

A venit luni.

Era linişte şi parcă mă trezisem la o altă realitate. Parcă îmi era greu să mă decid dacă a fost vis sau chiar a fost realitate.

Puteam să mă numesc Alice în Ţara Minunilor.

Am învăţat atât de multe, despre cum sunt oamenii, cum reacţionează, despre structuri cu 30.000 de mii de trandafiri, 100m de plasă de sârmă, la 10 m înălţime, dar în primul rând am învăţat despre mine. Am trecut de la rolul de florist, la cel de lider, de la lider la cel care era sus pe schelă la 10 m înălţime, la cel ce trebuia să vorbească aproape simultan 5 limbi străine (nu ştiam că pot asta) în timp ce dădea mai departe găleţile cu flori, la cel ce trebuie să motiveze oamenii (nu ştiu de unde aveam eu motivaţie, uneori), la cel de demonstrator după 4 zile lungi de muncă, la cel de prieten, la cel de coleg, la cel de femeie, la cel de om.

A fost o lecţie despre ce înseamnă să te duci cu aşteptările la pachet şi să te adaptezi la situaţie, ce înseamnă să îţi depăşeşti limitele fizice cât şi psihice şi să realizezi cine eşti cu adevărat, măcar pentru acel moment din viaţa ta.


20150920_114919
IMG_8613 IMG_883120150924_113936IMG_877012042932_10153660308427863_4809170039973989158_nIMG_8777

Am împachetat tot, pe cele 3 fete din echipa mea, bagajele cu materiale, structuri, emoţii şi aşteptări, desigur, fără ochelari de soare, căci mergem în Belgia unde plouă de obicei. Îmi era dor de gustul de Wafe cu miros de scorţişoară pe care le-am adulemecat imediat după ce am ajuns în gara centrală din capitala ciocolatei.

Ai grijă ce îţi doreşti, căci se împlineşte….

Alice în ţara minunilor, parcă asta scrisesem înainte de a pleca, fără să mă gândesc la puterea cuvintelor. Am ajuns primele, din toată gaşca internaţională de 14 oameni, la Pensiunea Parva Sed Apta (care înseamnă „mic,dar potrivit”) unde urma să ne derulăm o săptămână din viaţa noastră.

Pensiunea era de fapt casa unui bătrânel, pe care l-am numit ‘’Bunicul belgian’’, un personaj de poveste, subţirel, cu ochelari fără ramă, un om pasionat de antichităţi, care îşi ducea traiul recondiţionând mobilă în fiecare zi. Aveam bucata noastră de pensiune, o parte de casă, independentă de restul, care dădea spre grădina aproape sălbatică, parcă ne-am întors undeva în timp, mă simţeam ca Alice în Ţara Minunilor.

Minunile nu au încetat să apară, după ce am despachetat şi am cercetat locul acela oacheş şi neşlefuit de timp, am ieşit la plimbare în căutarea unui restaurant. O dată cu noi a ieşit soarele şi cu ticul nostru tipic românesc, ne-am scotocit după ochelarii de soare, pe care intenţionat i-am lăsat acasă, căci nu ne gândeam că ne aşteaptă minuni în Belgia, iar soarele era una dintre ele.

Am avut o zi minunată, savurând un prânz pe o terasă, la final de Septembrie, împreună cu 3 fete minunate, într-un orăşel micuţ, în care nici autobuzele nu circulau duminică.

Luni dimineaţa am întâlnit şi restul găştii internaţionale de florişti şi împreună cu Tomas de Bruyne urma să realizăm în patru zile piesa centrală a Festivalului de la Alden Bilsen şi în a cincea zi, urma să am o demonstraţie florală şi concursul cu pălării împreună cu Asociaţia Floriştilor Români.

Mă aştepta o săptămână plină, nu glumă.

Eram 14 oameni din 6 ţări şi vorbeam 6 limbi diferite, o mână de florişti, urmaţi de aceeaşi pasiune, pasiunea pentru flori. Am aflat ce urma să construim, dar nu ştiam ce ne aşteaptă.

După ce am primit schiţa proiectului, ne-am apucat fiecare să facem câte ceva,până când ne-am dat seama că suntem un fel de turnul Babel atât în acţiuni, cât şi în comunicare. Aveam nevoie de un lider, şi era nevoie de unul dintre noi, căci nu am avut pe nimeni care să ne coordoneze.

Au început propunerile, iar Julie Pearson din UK, m-a propus pe mine, ştiind ceea ce fac la Floristiq Art. Am refuzat la început, căci eu venisem cu rolul de a crea structuri cu flori, nu să coordonez un proiect, de care nu ştiam mare lucru, cu nişte oameni pe care nu îi cunoşteam şi care veneau din ţări diferite.

Am lăsat-o baltă şi am continuat cu munca, iar după încă câteva ore, era inevitabil, căci nu aveam nici un rezultat, iar timpul nu era cel mai darnic cu noi. Trebuia să luăm o hotărâre, aşa că am acceptat rolul de lider al unei echipe cu care nu am mai lucrat niciodată, şi de realizat un proiect, de care nu ştiam mai nimic şi care nu îmi aparţinea.

Ajunsesem de o zi şi lucrurile nu au fost deloc aşa cum mi le-am imaginat. Am început să fac planul, să împart acţiunile, echipa şi să fac o coordonare a acţiunilor.

Vorbeam în limba engleză, fiind liantul de comunicare, dar au început lucrurile mai tehnice, ceasul ticăia, aşa că am început să vorbesc în limba italiană cu italienii, cu fetele mele în română, cu francezii în franceză, cu Julie în engleză , iar cu olandezii şi belgienii, câteva cuvinte franceză, engleză şi în grabă şi ceva flamandă.

De unde am crezut că merg să realizez doar o structură cu flori, am ajuns să creez o structură cu oameni. Au început să apară rezultatele şi a început să îmi placă, căci munca de creaţie nu se opreşte la flori.

Nu era pentru prima dată când eram în postura de lider, făceam asta în fiecare zi cu echipa mea de la Floristiq Art, dar acum era ceva diferit. Am lucrat toată viaţa cu oamenii şi fac ceea ce fac în fiecare zi pentru că îmi pasă de oameni, dar acum eram parte din echipă, diferit de : eu şi echipa mea.

Ajungeam seara la pensiune rupţi de oboseală, dar mai rămâneam să mă gândesc la ce soluţii să aplicăm în proiect, în aşa fel încât să funcţioneze, în aşa fel încât echipa să nu mai muncească atât de mult şi să terminăm la timp.

Notam în fiecare seară ce am învăţat în ziua respectivă şi ne-am dat seama câte lucruri sunt de învăţat dintr-un proiect atât de complex. Îmi păsa cu adevărat de oamenii cu care lucram. Eram atentă la fiecare pas pe care îl făceau, îi întrebăm dacă le este sete, găseam soluţii practice, cum să îşi ţină florile la 10 m înălţime, doar pe o schelă, fără nici un sistem de siguranţă.

Au fost zile lungi şi ore târzii, au fost acţiuni de făcut ce nu aveau legătură cu floristica, dar începeam să vedem rezultatele, să ne dăm seama care era forma structurii şi cum va arăta la final.

Eram în ultima zi şi eram cu mult depăşiţi de ora de finalizare pe care ne-o propusesem, toţi eram obosiţi şi nu mai aveam energie să mergem până la capăt. Unii au plecat pe parcurs, astfel că forţa de muncă era şi mai puţină. Mai aveam câteva ore să terminăm, era deja trecut de miezul nopţii şi eu nu aveam pregătite florile pentru demonstraţia de a doua zi de dimineaţă.

Dar atunci când nu mai crezi, atunci este momentul în care ceva din exteriorul tău vine şi îţi mai dă un grăunte de speranţă şi îţi creşte energia în tine. Am avut cu toţii o ultimă zvâcnire, colegii mei au continuat, am fugit să îmi pregătesc florile pentru a doua zi şi undeva către ora 4 dimineaţa am reuşit să finalizăm. Era gata şi proiectul, dar eram gata şi noi, în plus mai aveam o demonstraţie de susţinut a doua zi de dimineaţă.

Sâmbătă lucrurile s-au scurs într-o rapiditate maximă.

Am demonstrat de dimineaţă, m-am întâlnit cu foarte mulţi oameni din industrie, presă, poze, apoi la defilarea pălăriilor de seară, fetele din Asociaţia Floriştilor Români au venit fericite să mă anunţe că au câştigat concursul, apoi am împachetat toate bagajele, căci la prima oră aveam avion spre România, unde duminică, aveam susţinerea unei conferinţe de business.

A venit luni.

Era linişte şi parcă mă trezisem la o altă realitate. Parcă îmi era greu să mă decid dacă a fost vis sau chiar a fost realitate.

Puteam să mă numesc Alice în Ţara Minunilor.

Am învăţat atât de multe, despre cum sunt oamenii, cum reacţionează, despre structuri cu 30.000 de mii de trandafiri, 100m de plasă de sârmă, la 10 m înălţime, dar în primul rând am învăţat despre mine. Am trecut de la rolul de florist, la cel de lider, de la lider la cel care era sus pe schelă la 10 m înălţime, la cel ce trebuia să vorbească aproape simultan 5 limbi străine (nu ştiam că pot asta) în timp ce dădea mai departe găleţile cu flori, la cel ce trebuie să motiveze oamenii (nu ştiu de unde aveam eu motivaţie, uneori), la cel de demonstrator după 4 zile lungi de muncă, la cel de prieten, la cel de coleg, la cel de femeie, la cel de om.

A fost o lecţie despre ce înseamnă să te duci cu aşteptările la pachet şi să te adaptezi la situaţie, ce înseamnă să îţi depăşeşti limitele fizice cât şi psihice şi să realizezi cine eşti cu adevărat, măcar pentru acel moment din viaţa ta.


20150920_114919
IMG_8613 IMG_883120150924_113936IMG_877012042932_10153660308427863_4809170039973989158_nIMG_8777